Observ imbatranirea peisajului in aceeasi reflexie in care ma remarc evident mult mai matur, format pe veci de numarul nesfarsit de esecuri, cicatrizat de durerea prea puternica din suflet, mult prea intensa pentru a mai fi stapanita, ce parca a inceput sa-mi schimbe fizic corpul. In ochi a disparut de mult sclipirea vietii lasand in urma doar niste globuri dense de cristal, ciudat de lucide avand in vedere ce ganduri negre ascund. Aplec spre apa mainile mele tremurande si incerc sa simt tristetea dar tot ce fac e sa deformez si mai mult chipul ce-mi pare acum de nerecunoscut. Nu imi mai pot gasi zambetul ce alta data obisnuia sa lumineze in ochiul asta de apa. Incerc sa fortez unul dar licarul dispare asemenei unei stele cazatoare.
Descopar cu debusolare ca nici soarele nu mai e ce a fost odata. El nu era un astru mai demult, atunci cand inima mea batea pe ritmurile alteia, ci era o persoana, un chip de om menit sa-mi lumineze ziua indiferent de starea vremii. Ma uit acum in jurul meu si singura lumina provine de la focul ce l-am facut sa ma incalzeasca. Ironic, acum mult timp un astfel de foc ardea in pieptul meu si-al ei. Ciudat, dar parca nu mai stiu ce-nseamna caldura de atunci.
Dar oare-s eu cel ce se schimba sau e doar peisajul? Gandesc la fel, vad eu la fel, simt eu la fel? Da, simt... simt rau de tot ! Si-nseamna ca gandesc ca un nebun? Si-atunci, ce sens au toate astea? Ma-nvart in jurul cortului aici in mijlocul padurii si m-opresc... gandesc, si tac. Nefericirea nu se stinge in fel si chip cu micile sclipiri. Ea stavileste in eternitate parca-asteptand sa vina impacarea asa cum eu hoinar astept sa se intoarca soarele pe cer, dar el s-a stins de mult, prea repede pentru o seara de mai, si ce mai seara...
Uitandu-ma adanc, in sufletul padurii aud un vuiet, un vuiet clar de frig si noapte, de parca sufletul se zbate undeva adanc si nu are scapare. E disperare, dor, minciuna, amaraciune sau suspin nu stiu... ce stiu e ca e acolo si striga in mii de feluri tragandu-ma pe mine in jos. Si stau lipit la margine de pom si mana-ntind spre intuneric si rasuflu... un abur mic si cald se stinge in fata mea. E gerul de afara si m-apasa, cu-aceeasi greutate cu care dealul mai apasa pe campii si dorul peste suflet. Imi numar respiratiile si m-aud, m-aud cum stau nebun si-mi plang de mila in ignoranta mea fata de mine. Caci ma distrug usor cu fiecare in parte, simt cum ma sting dar nu prea pot.
Ma trag usor in spate si ma-ntind, am corpul amortit de-atata lupta. Ma intind si-astept ca locul asta sa se schimbe intr-un final, dar stau, si stau si incep usor s-adorm.
La margine de foc, la usa unui cort, in mijlocul padurii-n noapte un muribund adoarme, visand probabil la ceva frumos, cantand in mintea lui ultimul vers, dansand inca o data doar cu ea. Zambeste si se stinge. Nimeni va sti de va mai prinde o alta raza in ochi, nici el nu-i sigur ca mai poate. Ce stie doar, e ca e bine si e cald in asta noapte chiar daca focul langa el s-a stins. In el acolo e inca zi, o zi de mai candva intr-un an cand ei erau doar amandoi, pe-acelasi loc, aici in mijlocul padurii si adormeau imbratisati pe frunze in fata stelelor... dar ea s-a dus si el e aici imbratisat doar de lumina lor...
No comments:
Post a Comment